APARTAMENTUL 23

IMG_9383_Facetune_17-07-2020-14-14-51

Astăzi este ultima zi în apartamentul 23.

Prima noapte dormită aici a fost alături de cineva cu care aș fi jurat că o să fie dormită și ultima noapte acolo. Pragul ușii a fost trecut de oameni pe care nu i-aș mai primi în veci înapoi. Pereții au rămas pătați de sunete, vorbe și senzații pe care le-am îngropat de mult.

Totul a ajuns în saci, prin cutii sau la gunoi. Exact ca în prima zi. Am plecat pentru că devenise un loc mult prea mic pentru atâtea fantome. Eu fiind una dintre ele. Sau cel puțin eu de altă dată.

E seară deja și te zăresc iar. Nu mai scap de tine. Mergi tiptil prin casă, cu aceleași mișcări de care ți-am zis să scapi. Umbra ta rămâne ca praful în urmă, acolo pe unde treci, iar eu m-am săturat să strâng după tine. Am strâns de prea multe ori înainte, când erai în carne și oase. Au trecut anii și viața s-a schimbat, iar tu trebuie să rămâi oriunde altundeva, dar nu cu mine în casă. Tu nu dispari, tu nu apari sau reapari. Tu ești acolo, de când te-am lăsat în urmă. Tu nu vii singură. Aduci cu tine și alte fantome. A venit momentul să te omor. Pe tine și pe restul. Sacii și cutiile de astăzi sunt simbolice pentru funerariul vostru și noul meu început. Am adus și lumânări, le-ai adus tu de când ai sărbătorit mutarea acolo, acum ceva timp. Nu ai avut timp să le arzi atunci și nici alte ocazii să o faci după. Iar eu oricum nu mă atașez de locuri, sunt doar betoane însuflețite pe moment de cei care sunt sau rămân prinși între acestea. A venit ziua în care să îl las neînsuflețit.

Cineva, care a însuflețit betoanele un timp, spunea odată că acolo a fost multă suferință acompaniată de tot atâtea momente frumoase. Le-a menționat pe cele triste primele. Într-o balanță fictivă, cele grele cântăresc mult mai mult. Și parcă oricât am încercat să înclin balanța altfel, nu a putut fi schimbată. A naibii. În fiecare loc din care am plecat am făcut exercițiul imaginar cu balanța. Într-adevăr, ce te doare rămâne și în pereți. Și e greu de scos, poate chiar imposibil. De aceea m-am ferit întotdeauna de simțul proprietății. Acest concept al oamenilor, care acum le curge prin vene. Lasă-mă să plec oriunde vreau, când vreau, pentru cât timp vreau. Chiar dacă am un apartament, prefer să îi schimb locația o dată la ceva ani. Aspectul. Țara poate, cine știe. Nu mă va ține nici un beton pe loc. Sunt liberă și simt că mi-as renega acest privilegiu prin atașamentul de 4 pereți.

Am decis că e momentul să îmi iau tălpășița din apartamentul 23- pereții s-au umplut de toate emoțiile prin care poate trece un om. Le-am dat viață prin iubirea, ura, nebunia, violența, toxicitatea care au fost acolo. Au fost martori la dragoste, au văzut crize presărate cu lacrimi, împachetate în șoapte pentru vecini. Au bătut, totuși, de câteva ori în țeavă și nu îi condamn. Prea multă emoție ajunge să se întoarcă împotriva ta. Și exact asta s-a și întâmplat.

Povestea apartamentului nu se oprește la mine. Oamenii își schimbă teritoriul pentru noi începuturi, noi părți ale poveștii lor.

E timpul să o continui pe a mea, timpul să însuflețesc și alte betoane cu ea.

 

Sfârșit

1 Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s