Întâlnirea – partea I

Înainte ca pandemia să ia cu asalt întregul glob, pe când oamenii umblau și iubeau liberi prin baruri și paturi, la etajul 4 al unui bloc din București noi începeam un roman. Al nostru.

Să fi fost doar fabule tot ce știam până la momentul acela?

Dar înainte de roman, totul a început cu o poveste. Te-am văzut. Atât îmi amintesc. Asta și cum toate armele mele au căzut înainte să rămână fără muniție. Ceva ce nu mi-a stat în fire vreodată. Nu le ridica de pe jos, lasă-le să le culeagă alții.

Cine ești?

Probabil tu nu te întrebai același lucru. Nu mă văzusei. Încă. Și nici nu urma să mă vezi mult timp după asta. Nici nu ar fi trebuit să spui ceva atunci, pentru că privirea ta îmi distorsionase deja realitatea mai profund decât orice cuvânt ar fi putut să o facă vreodată. Probabil ochilor tăi albaștri doar le-am tăiat calea atunci, pentru că așa ești tu. Un artist contemplează asupra prea multor lucuri chiar și în timpul celei mai complexe discuții pe care o are. Nu erai singur. Nu mai știu de câți oameni erai înconjurat sau cu care dintre ei vorbeai, pentru că începând cu ziua aceea și după, am urcat poate prea mult deasupra norilor. Nu plănuiesc să cobor prea curând. Lasă-mă aici.

Știu cine ești acum.

Să fie cursul vieții mele atât de impredictibil încât să nu pot vreodată să îmi scriu biografia în avans? Probabil că toate astea până la tine. Am aflat cine ești.

Aflasem și de ei între timp. Contează?

Ai spune că nu. Aș spune că da. Cel mult ca punct de reper.

Un nume nu era suficient. Trei poze mă aruncau prea departe de tine. Orice virtual, legat de silueta misterioasă din ziua precedentă, era prea nesemnificativ. Am văzut viață în tine, ceva cumva atât de vag de descris, dar atât de real și de pur. Rar întâlnit. Reînvie-mă. Curiozitățile mele urcau pe meleaguri nemaiîntâlnite până atunci. Voiam să îți știu mirosul. Voiam să fac cumva să pot să îi prelungesc prezența. Să fie albastrul ochilor tăi în care am știut că mă afund, sau și altceva? Arată-mi tu.

Dar până să îmi arăți tu, lasă-mă pe mine. Te-am prins. Știu să mă joc tare bine, dar promit să o fac cu tine doar o singură dată. Doar cât să mă cunoști fără să știi cum arăt sau cine sunt. Schimbăm termenii jocului după. Tu știi prea bine ce zic. Mai știi și că nu ești doar un jucător în asta. Cum se face că nimeni nu a plecat cu miza acasă? Jocul se încheiase de mult. De prima oară când nu ai știut cu cine vorbești. – a doua oară când mi-au căzut armele în fața ta. Nu pot să mă joc cu tine. Știai deja.

În schimb, un dans cu ochii închiși a urmat imediat după. Cum? Am dansat fără să știi cine sunt sau cum arăt. Apoi au curs alte 7 zile , 6 seri aproape nedormite, 3 vise în care nu te-ai sfiit să apari și discuții ale căror număr e imposibil de cuantificat.

Eu știu cine ești, dar tu nu știai cine sunt.

Așa s-a născut povestea, iar la roman tu ai început să scrii, pe când am început să jucăm pe termenii tăi.

 Odată cu planul Z.

 

Partea II vine curând.

Vlogul Întâlnirea vine și el, curând, pe Youtube. #staytuned #stayhome