Mara. Prima mea. Și totusi, niciodată a mea, niciodată a altora. De neatins.
Mă rog, discutabil.
Tu nu mi-ai aparținut, Mara. Eu, în schimb, mi-am imaginat asta până în ultima zi. Așa cum am făcut mereu cu orice prezență feminină care a ajuns să îmi simtă porii apoi. Te-am proiectat pe tine, pentru că eu te-am vrut. A trecut ceva timp de când nu am mai avut poftă de tine. De noi. Noi? Probabil să fi fost doar o iluzie. O joacă pentru tine, un teren minat de fantezii și iluzii pentru mine. Tragic. Așa-i?
Cea mai adâncă urmă de dominare- incomparabilă – tu ai lăsat-o. Mara, știi că ideea cum că toți oamenii sunt aparte este departe de credințele mele. Pe tine tocmai asta te definește. Tu ai avut dintotdeauna acel ceva. Și aici nu mă refer doar la ochii tăi, care parcă văd cum și acum se pierd în întunericul trăsăturilor tale nemaipomenit de simetrice și pronunțate, nici la buzele tale subțiri, dar împrejmuite de cel mai grafic contur uman văzut până acum. Ce ambiție, să mă gândesc la cum gena ta trebuie dusă departe… cât să repopuleze cel puțin un oraș pustiu. Poate nedescoperit încă. Fantezie debordantă. Tot felul de idei îmi dominau mintea, iar felul în care mi se împleteau era asemenea părului tău des și negru între degetele mele. Incontrolabil.
Mara, am lăsat totul la intrare și am înaintat. În tine. Acolo am descoperit o oază nouă de emoție, un amalgam de fericire și suficiență fără margini, combinate cu neputință și tristețe. Propriul tău tabloul senzorial. De neuitat. Toate astea se pierdeau după un strat gros de carismă, care te făceau una dintre cele mai efervescente spirite din mulțime.
N ore de actorie, 10 petreceri, cel puțin 6 nopți pierdute împreună, 2 grupuri comune și singura fantomă care îmi bântuie amintirile e manevrată discret de alura ta.
Câte plăceri vinovate s-au înfiripat în mine atunci. Când? Închide ochii puțin. Cu grijă totuși, Mara. Nu garantez că nu îi vei da peste cap de plăcere după ce îți vei aminti. Seara I. Tu știi ce zic.
Încă aveam vopsea roșie pe mâini de la tot ego-ul pe care încercam să mi-l umflu până la refuz cu noua mea culoare roșcată a părului. Probabil și puțin negru pe ici pe colo, grosimea liniilor de tuș poate să fie în unele zile direct proporțională cu numărul dorințelor neîmplinite, cu a frustrărilor adunate, iar lista poate continua. Clișeu. Voiam să mă vezi cea mai bună pentru tine. Măcar pentru o seară. M-am aranjat frumos și am ieșit la ziua ei. Oare nici până în ziua de azi nu a aflat că întotdeauna aceea o să rămână ziua noastră?
I-ai închis?
Nu urma să uit vreodată seara aceea, dar tu știai deja că voi fi doar un alt număr în brațele tale. De asta, proabil, ai scos curajoasă telefonul și ai imortalizat epitomul a tot ceea ce am avut noi. Un sărut scurt și mult visat. Îți place să te joci? Mi-am șlefuit și eu armele de bătaie în ultimii ani. Te aștept la război. Putem avea ca țintă poza care încă stă pitită în telefonul meu. Te-ai fi gândit?
Ce a urmat după a întrecut orice măsură a timpului, a fost în stare să spargă proiecții ale unui vis, care ar fi putut ajunge poate prea frumos pentru a fi trăit la vârsta aceea de un adolescent. Și nu a fost tot ceea ce a spart. Încă mai am frânturi din ea, le-am ascuns undeva adânc în mine. Departe de tine.
Pe când sărutul tău mă transpunea în dimensiuni necunoscute până atunci, totul într-o baie cu o lumină neașteptat de roșie, cu mirosul nostru care nu mai făcea față aburilor… Iluzii!
Trezește-mă!
Semnat “al meu cap roșu”. Am încheiat citatul.
Marilu Dobrescu 