Doliu

Ai mințit. Ai spus că dispari pentru totdeauna. Și că te ții de cuvânt. Ai venit la câteva luni după. Nu ai stat mult, dar ai întârziat. Eu nu mai eram pe jos, în casă nu mai mirosea a tine sau a noi, nici așternuturile, hainele mele sau prosoapele. Nici a ei. M-am gândit să le schimb. Nici tu nu miroseai a ele. Trebuie să fi avut un parfum tare ieftin. Cana ta de preferată era de demult spartă, iar zilele de marți au devenit preferatele mele. Țineam doliu pentru toate așteptările pe care le-am avut. Am împrumutat de atâtea ori cartea lui Kant, una din preferatele tale, încât nu m-ar mira să se fi întors la el. O carte atât de neînțeleasă și abstractă e moartă, aproape inexistentă în ochii celorlalți. În schimb, pentru tine era ca o gură de aer proaspăt.  Ți-am mai spus cât de diferit ești față de restul? Exact, de asta nu mai avea ce să caute pe rafturi. Te îngropasem și pe tine.

Îmi luasem puterea înapoi.

Am ținut doliu, am aprins lumânări și mi-am făcut colivă. Am pus zahăr cât să-mi sară nivelul de dopamină, poate mai erau șanse să zâmbesc când te căutam de nebună pe străzi. Dar doliul nu ține la nesfârșit. Ce aveam pentru tine în schimb, da.

Ți-am făcut videoul ăsta printre lacrimi, suspine și vin sec. Era ultima carte pe care am zis că o joc. Pachetul se terminase, cu jokerii lăsați pe margine. Au încercat să se bage între noi, dar nu au putut vreodată. Și-au asumat condiția de simple instrumente ale plăcerii noastre. Pardon, a jocului nostru. De cărți. Te-ai uitat la video. Am avut aceeași reacție. Prea intim ca să poată să fie scris sau verbalizat. Te-ai dus în camera alăturată pentru câteva minute. Deja eram prea mult pentru tine și știai că nu îmi mai poți rezista. Și chiar nu ai putut. Nu doar atunci, ci luni de zile. Nu a trecut una singură fără să apari, sau să apar. Fie planificat, fie la voia sorții. Viața s-a jucat puțin cu noi, nu crezi? Oare a făcut bine? Coincidențe fără explicație au fost presărate constant între noi. Unii mai spirituali dintre noi ar spune chiar că sunt semne.

Ai fost dispărut și mi-au ținut “fantomele” de urât. Ele mă făceau să mai uit de tine, dar doza tot creștea pe măsură ce începeam, eram în mijloc sau la final, când terminau. Niciodată eu. Nu puteam oricum să termin nimic fără tine. Nici măcar seria asta pe care o scriu. Finuț.

Viața a ținut morțiș, la un moment dat, să ne pună obstacole la tot pasul : porți de foc, bariere de fier, momeli sub identități de fantome sau jokeri, otrăvuri fine și țepi spinoși. A trecut mult timp și nu îmi găsesc vreo explicație. Am greșit, ne-am omorât și îngropat reciproc, dar nu am apucat să ne descompunem. Nu a trecut atât de mult timp, poate. Sau cel puțin așa se simte. Cu tine, chiar și doar în gând, timpul meu uită de el și accelerează. Nu îl opri, stai aici. Acolo. Oriunde vrei tu, dar pe aproape.

Bănuiesc că acum tot ce ne mai rămâne de făcut e să ținem doliu

…și poate să o luăm de la capăt. Ce spui?

Punct… și de la capăt

Vlogul “Despărțirea” vine curând pe canalul meu de Youtube. M-am decis, o să fie un singur episod. Unicul. Mulțumesc